Cea mai spectaculoasa calatorie

 Toate bucuriile si nefericirile noastre vin dintr-un sir de micro-universuri
care se interesecteaza, (si care sunt) construite de mintea noastra asa
cum ea a reusit sa dea sens avalansei de informatii care ii vin din exterior.
 
Lumea in care traim de fapt este tesatura acestor filme pe care
mintea noastra le proiecteaza.

Cu siguranta primul micro-univers trebuie sa fi fost spitalul in care m-am
nascut dar el nu a ramas inregistrat in constiinta mea inca netrezita la viata.
Ne indreptam inainte cativa ani in casa in care am copilarit si pe care o stiu
mai degraba din pozele de album. Casa o pot vizita si acum insa ea nu se mai simte
nicicum asa cum reiese ea din poze si asta nu doar din pricina mobilei care
s-a mai schimbat. Tot ce a mai ramas sunt pozele alb-negru si ceea ce cred eu
ca trebuie sa fi fost acea lume. Ea a existat cu adevarat dar tot ceea ce a mai ramas
este ce imi mai pot imagina eu azi despre ce am trait atunci.

Am trait in multe apartamente, in multe orase, in multe tari de atunci insa astazi cea mai
spectaculoasa calatorie pe care am facut-o nu au fost cei 7000 si ceva de km in avion
de la Paris la Tokyo ci calatoria interioara in care lumea proiectata in fata ochilor
a ajuns sa nu mai fie o experienta ci obiectul unei investigatii asupra felului in care este
construita.

Cum am ajuns de la acceptarea incostienta a filmului care se deruleaza in fata mea ca fiind, simplu,
realitate, la labirintul stiintific si filozofic al analizei acestui tip de film, asta e un
drum pe care nu regret ca l-am nimerit din atatea posibilitati care se deschid in fata noastra de-a
lungul vietii si pe care nu le alegem decat intr-un mod destul de imprevizibil.

Mai intai ca mi-a placut mai mult matematica dintr-un motiv lipsit de glorie: era mult mai simplu
sa tin minte un set restrans de reguli - care oricum se aseza de la sine in minte odata ce era
exersat de suficiente ori asa cum se intampla cu temele pe care le aveam - decat sa memorez
o groaza de informatii la alte materii cu teama permanenta ca unele din ele vor zbura si, ca un facut, exact acelea vor fi necesare in timpul examinarii.

Apoi oamenii mi s-au parut mereu un risc, nu stiai niciodata cand se intunecau si nu te mai
puteai intelege cu ei. Era ceva perfect incontrolabil, deci imposibil de spus ce puteai face ca sa iesi bine cu ei.
Aparatele electrice, electronice si mai apoi calculatoarele personale erau mult mai supuse,
odata ce invatai ce fac cele cateva butoane pe care le aveau puteai sa stii dinainte la ce sa te astepti,
se intampla rar sa se defecteze si atunci oricum stiai ce ai de facut.
Masinariile aveau tot sensul din lume, unul simplu de cuprins chiar de mintea unui copil.
Cu oamenii in schimb nu stiam niciodata ce sa fac cand se defectau si mai inainte de asta nici nu
stiam ca exista vreo sansa sa inteleg cum functioneaza.

Micro-universul copilariei mele a fost tesut din educatia stiintifica primita la scoala
si credinta religioasa transmisa de bunici. Mama nu a incercat niciodata sa ma convinga
sa cred si eu in ceea ce credea ea, puteam insa sa vad si eu despre ce era vorba atunci
cand spunea de cineva, cu obida, "asa sa-i ajute Dumnezeu". Credea ca, desi probabil un om
batran si intelept nu locuieste in "ceruri" undeva, intr-o dimensiune inaccesibila stiintei
se afla ceva, cumva, care se ingrijeste ca la sfarsit sa platim toti dupa cum ne-am ingrijit
sa facem mai degraba bine sau mai degraba rau.

Pentru ca m-a incapatanat mereu sa nu accept lucrurile care sunt de neinteles, pentru ca nu am
fost indemnat sa fac altfel, am renuntat la credinta imediat ce am avut o explicatie simpla
ca o masinarie a felului in care exista lumea asa cum o vedeam.

Nu mai reusesc sa-mi aduc aminte cum a ajuns la mine pe calculator conferinta filozofului Daniel Dennett in care explica cum lucrurile sunt de fapt pe dos: fructele nu ne plac pentru ca sunt dulci, ci sunt dulci pentru ca ne plac. Dulcele este o creatie a mintii noastre pentru a ne indemna sa cautam si sa consumam alimente bogate in carbohidrati, combustibilul de baza pe care corpul nostru il foloseste pentru a produce energie. Daca ne-am uita oricat de atent la un aliment dulce, cu un microscop oricat de performant, n-am reusi sa gasim obiectiv dulcele din el.
Doar creierul nostru poate sa produca senzatia de dulce. La fel cu atractia sexuala si la fel cu umorul.

Nu pot spune daca sunteti patrunsi de aceeasi fascinatie ca mine in caz ca nu stiati lucrurile astea.
Insa acesta a fost doar inceputul pentru ca filozoful mintii D Dennett nu se opreste pana nu incearca sa explice si cel mai complicat concept pe care multi nu indraznesc sa il atinga, experienta noastra constienta.

Dar ma indepartez. Mai intai, credinta mea a inceput sa se subtieze
in momentul in care am descoperit in filozofia lui D Dennett un simplu model matematic
care sa ilustreze cum niste reguli simple pot da nastere
in timp, prin incercarea nenumaratelor configuratii initiale,
unor entitati oricat de complexe, cum ar fi o masina Turing. In mod absolut genial
D Dennett a gasit in matematica un instrument, jocul vietii al matematicianului Conway,
care sa rezolve odata pentru totdeauna enigma necesitatii unui creator inteligent
pentru ca o lume atat de complexa ca a noastra sa poata exista.

Pentru prima data totul avea sens, totul putea fi explicat, nu mai era nevoie sa accept
lucruri inaccesibile pentru ca aparent aceasta stare era doar temporara, urma sa putem
intelege din ce in ce mai mult, nu era nicio limita evidenta.

Am incercat multa vreme sa inteleg ce sens are intreg Universul ca sa pot gasi apoi
cum pot sa ma inscriu si eu pe acea traiectorie. As fi vrut sa stiu de la inceput
ca Universul nu are niciun sens, sensul e si el o constructie a mintii noastre, e o
decizie personala ce sens vrem sa dam noi vietii noastre, Universul nu ne poate ajuta
pentru ca nu contine acest concept.

Asa ca iata-ne aici, dupa o calatorie mai mult sau mai putin lunga si intortocheata.
Gasesc ca are sens sa incercam sa intelegem cat mai bine lumea din jurul nostru si
pentru ca aceasta intelegere sa nu se piarda, sa nu o luam fiecare de la zero, merita sa
ne folosim de acest dar al comunicarii pentru a transmite mai departe ideile pe care
le-am construit.

Suntem vehicule pentru idei. Structura societatii moderne este formata din idei
care au supravietuit cu mult, de zeci de ori mai mult, celor care le-au enuntat.